...::: Armin Erich-Junior :::...

Tot despre mine e vorba. Si-o sa va povestesc, cum am ajuns un ingeras si din cauza cui, a trebuit sa ma despart de familia mea iubita, pentru a ma ridica sus la cer. In cealalta poveste, va spuneam cum imi doream sa ajung mare, la fel ca si taticul meu. Acum sunt Mare, dar nu asa cum eu imi doream cand eram bebelus.

Povestea trista incepe, de cand mamica mea a fost lovita in burtica, noi eram inca acolo! O femeie rea si bolnava, care n-a dorit sa vedem lumina zilei, i-a facut rau lui mamica mea si noua. Din ziua aia, noi nu ne-am mai simtit bine in burtica, iar mamica avea dureri tare mari. Saraca degeaba a incercat cu tot felul de medicamente, ceaiuri, acupunctura, chiar si cu injecti, din cauza lovituri, noi a trebuit sa venim mai repede pe lume cu 6 saptamani. Am fost tare mititei, si eu si fratioru am cantarit abea 2000 g. In spital, pentru ca nu ne-a mers asa de bine, am slabit tare mult amandoi, a trebuit sa stam si la aparate, ca doctori sa ne auda inimioara, pulsu si respiratia. Din cauza asta, nu am putut pleca odata cu mama din spital, noi mai trebuind sa stam acolo inca 2 saptamani. La iesire din spital, aveam numai 1800 g, eram atat de mititei si de slabutei! Doctorii si asistentele, nu le-au povestit lu mami si tati, ca ne pot astepta pericole, pentru ca suntem atat de micuti si nacuti mult mai devreme. Pericolele si riscurile sunt la tot pasu, dar nu le-a spus nimeni nimic. Asa mititel cum sunt, cred ca doctorii au uitat si nu le-a prea pasat de ce se intampla mai departe cu noi, nu au vrut decat sa ne vada plecati, sa scape de noi, chiar daca, sa stiti! In spital am fost tare cumintei, chiar si cand ne faceau tot felul de teste sau ne luau sange.

Cand am ajuns acasa, am pus repede pe noi, mamica si taticu, chiar si surioara la 5 anisori, aveau mare grija de noi. Petru ca fratioru a fost un pic racit, mama si tata, facandu-si griji pentru el, au sunat la mai multe Moase (Asistente) sa le intrebe, daca pot sa vina sa ii ajute. Dar nici una nu a vrut sa vina, ba erau prea ocupate, ba nu au vrut sa vina, ca mamica si taticu nu au avut nevoie de ele, cand noi am fost in burtica. Mamica si taticu, nu sau speriat si l-au facut repede bine, si pe fratioru! care avea numai nasucu un pic plin. Eu nu am fost racit niciodata, eu eram voinicu familiei, Supermen asa cum ii placea lui tata sa-mi spuna.

Chiar daca am fost atat de puternic si voinic, in noaptea de 18 pe 19 Oct.2008 in timp ce dormeam, ma-m ridicat la cer, mamica gasindu-ma dimineata fara suflare in patutu meu. Pentru toti, la care le-am fost drag, a fost un soc, mai ales ca stiau, cat sunt de sanatos si de energic. Chiar daca numeni nu ma vedea, eu eram acolo, doctorii spunandu-i lui mami si lui tati, ca eu am plecat dintre ei din cauza la o boala numita „Sindromul Mortii Subite“. Parinti mei, auzeau atunci pentru prima oara despre asa ceva. Acesta era unu din pericolele despre care va spuneam si despre care mami si tati nu au fost informati cand au iesit cu noi din spital. Tot atunci, cand eu nu mai eram, li s-a spus si ca exista niste Monitoare la fel ca cele care eu si fratioru le-am avut la spital, dar sunt special facute pentru a le lua acasa, chiar si in masina sau in carucior, pentru ca riscul exista peste tot. Mamica si taticu, avand frica sa nu se intample si cu fratioru la fel ca mine, s-au dus cu el la spital, sa-l controleze si sa primeasca asa un aparat. Chiar daca Corpusorul meu era rece, eram neschimbat, frumusel ca intodeauna, iar cand nenea politistul, le-a spus lui mami si lui tati, ca probabil doctorii ma vor taia, ca sa vada daca nu am fost bolnav, ei nu au fost de acort, si au facut tot ce le statea in putere sa impiedice asta. Vroiau sa raman, asa cum adormisem, cel mai frumos bebelus, ei cunoscandu-ma cel mai bine, „stiau“ ca nu as fi putut sa fiu bolnav. „Sindromul Mortii Subite“, insemnand defapt ca nu suferi de nimic, nu ai nici o boala, dar totusi nu te mai trezesti, asa cum a fost si la mine. Procuroru, nu a vrut sa asculte de parinti mei!, crezand ca el va schimba lumea, sau cine stie ce boala isi inchipuia ca descopera, dar asa cum mami si tati au spus, asa a si fost. Am fost un baietel „Sanatos Tun“, „Supermenul“ lui tata, „Micu“ lui mama si „Junioru“ lui surioara.

Din pacate doctorii care m-au taiat, nu au fost oameni, cred ca nu ma vasusera cat eram de mititel si de frumusel inainte sa ma taie si cred ca m-au confundat cu un Cobaii (Animal Experimentar). Au facut experimente si m-au facut sa arat, ca si Frankenstein Junior, nu Armin Erich-junior, de parca nu ar fi ajuns toata marea durere ce o simteau mama si tata, ca ma pierduse, trebuiau sa mai si vada ce facuse din mine, ordinul unui procuror si cum m-au transat niste animale, dar cu titlu de doctori. Dar lui mamica, taticu si buni nu le-a fost urat de mine, au venit sa ma vada, eram imbracat in costum alb, camasa si cravata, asa cum mami si-ar fi dorit sa ma vada imbracat cand implineam un anisor si mi se taia motul, mie si la fratioru.

Din cauza la o femeie rea ce a lovit-o pe mami si pe noi cand eram la ea in burtica, din cauza doctorilor ce nu i-au avertizat pe mami si pe tati asupra riscului unor copii prematuri, despre „Sindromul Mortii Subite“ si monitoarelor ce puteau sa-mi salveze viata, nu am m-ai ajuns sa implinesc anisoru, si la sapte luni am imbracat costumul si cravata pentru totdeauna.

Nu e drept ca din cauza unor oameni nemilosi si ignoranti, sa sufere cei care au avut grija de mine si m-au iubit.

Acum dorm pe veci in Romania, alaturi de bunica Maria, care a plecat si ea la cer cu cateva luni inaintea mea, tot din indiferenta doctorilor.

De aici, le voi da putere lui mami si lui tati, sa faca dreptate pentru mine, sa lupte impotriva oamenilor rai, fara caracter si simtul resposabilitati, din cauza carora, a trebuit sa renunt la tot ce mi-a fost mai drag, la viata de bebelus iubit pentru a deveni ingerul norocos a familiei mele.

Am Fost, Sunt, Si Voi Fi, Pe Veci, Iubit.